POEZIE ÎN ROMÂNĂ

Publicat în OAZA DE CUVINTE

Autor: Tania Alegria
Tradus de: Andrei Langa

MOŞTENIRE

Când îmi va veni sfârşitul,
într-un colţ din subsol
vor găsi un cufăr vechi de stejar
cu modestele mele economii,
moştenirea mea de artefacte
scutită de plăţi tributare.

Niciodată nu am păstrat mai mult de o săptămână
scrisori de dragoste,
invitaţii cu absenţe,
numere de telefoane,
imagini fotografice;
nu vor găsi nici o floare decolorată
în vetustele pagini ale unei cărţi
şi nici şerveţele uzate cu poeme.

În cufărul cu ustensile deja fără de uz
ai o pereche de pantofi lăcuiţi
care duceau picioarele mele spre a-ţi găsi
(nimeni un se întreabă dacă erau aripi)
unele bijuterii false, sclipitoare,
cum sunt ochii mei când te văd;
îmbrăcăminte demodată
acolo unde nu se vede
-fiindcă un sunt vizibile amintirile-
amprenta îmbrăţişării tale pe hainele mele.


FOST-A ASA

Fost-a așa: un soi de dezordine
în trecerea timpului.

Insolit și absurd.
Un vultur bolnav de acrofobie.
Un pește cu teamă patologică de apă.
Personajul a cărui nume orfan
nu se înscrie în propria biografie.

Și totuși
a fost o fază frumoasă și feerică
cum ar fi o biserică gotică pe plajă,
zăpada căzută pe platoul Castilia,
zborul lebedelor peste un lac.
Sau atunci când se lasă seara peste Times Square.

Uneori era pletoric
precum o podgorie în vremea recoltei
sau mirosul pământului în vreme ce plouă.
Or, mai exact, cum ar suna Concertul lui Aranjuez
de jazz, de Miles Davis.

Fost-a așa. Și dintr-odată totul dispăruse.
A fost precum nicicând nu fusese.


PERSOANA ÎNTÂIA SINGULAR


Niciodată nu am dorit să fiu pasăre.
Nu știu de ce insist să păstrez aripile.

Pentru a o spune fără vreun pic de retorică
mă acomodez frontal în ceva ce amenință
să fie o reflexiune de ordin senzorial:

Termin de pus un poem simfonic de Lizst
pe telefonul mobil,
unde se reține un ego resemnat
a generației mele Kerouak-Ginsberg.

Sunt și alte simptome:
Mă imaginez samurai într-o pădure de oglinzi.
Navighez o lucarnă într-o luntre obișnuită.
Ceea ce-mi lipsește pentru a fi altă persoană
e să-mi cumpăr o casă în Toscana.

Nimic din toată asta nu a fost prevăzut
când mi-am lăsat extremitățile
ducând o uitare de mână,
umbrele -în caz că plouă-
și basmăluțele mele de luat rămas bun.

Am ajuns în zdrențe de partea cealaltă
a celor cinzeci și șapte de intersecții ale mele.
Mai bine accept să devieze acul busolei
și să mă lase să cad în rețea.

Ar trebui să se vândă într-un loc anume
o carte a existenței care să învețe o femeie
să nu redescopere propria sa istorie.

(Ceea ce-i impudic în poeme
este că femeia povestește mereu despre sine)